Pribegesc iar, in inima noptii, visand la lucruri interzise, visand la tine, traind cu iluzii despre tine. Sunt departe. Departe de lumea mea, departe de oameni, departe de mine... Defapt, sunt la doi pasi de cel mai apropiat om, dar totusi sunt atat de departe de omenire. Am pornit in pribegie, catre locurile in care te-as putea gasi, am traversat munti, mari, zile, nopti, ani de lumina si intuneric, caldura si frig; m-am transformat intr-un calator singuratic, in cautarea unui suflet.
In necunostinta de cauza, putin inspirat, putin informat -sau prost-, am decis sa alerg in nestire catre inima ta, am hotarat ca inceputul poate fi mai aproape decat sfarsitul, astfel incat trecerea de la iluzii, la realitate, este singura metoda datatoare de viata. Legile nescrise spun povesti nemuritoare, ma atata sa ma caut, sa renasc in marele stil phoenixcian si sa pornesc in cautarea ta! Tu, cea care mi-ai dat viata, dorinta de a trai, de a te gasi! Tu, cea care mi-ai aratat ca lumina poate fi mai benefica decat intunericul in care ma scald zilnic! Tu, cea care m-ai facut sa simt sfintenia caldurii! Tu, care mi-ai aratat ca viata poate avea mult mai multe culori, decat cele pe care le stiam eu -alb si negru-.
Pribegind catre nicaieri, am inceput sa vad in mine fiinta ta, am inceput sa vad partea de adevar care imi lipsea si lumina cea pioasa, indaratnica ce ma calauza. Mergand prin noapte, batea un vant necrutator, era un frig imens, de simteam cum pielea se usuca treptat, mainile se raceau din ce in ce mai mult, aerul pe care il respiram devenise din ce in ce mai insuportabil, ba chiar si pleoapele incepusera a se da pe tanjeala, lasandu-se grele, ascunzandu-se in neputinta lor. Lumina devenea din ce in ce mai pala. Am avut proasta inspiratie de a lua in calatoria mea doar niste lumanarele si o cutie de chibrituri umede. Acum ma gandesc, daca as fi luat cel putin o anterna si cateva baterii de rezerva, poate mi-ar fi fost mai usor, dar nu, nu am facut-o... Dar nu-i nimic! Ma voi descurca cu ce am. Nu ma mai plang! :)
As fi vrut ca in acesta calatorie a mea, sa te am alaturi, sa fii tovarasul cu care sa pot schimba idei, omul cu care sa impartasesc intimitati, fiinta cu care sa imblanzesc sentimente, dar uite ca am avut proasta inspiratie de a porni singur la drum. Probabil nu as mai fi pornit, daca ai fost alaturi de mine.
Acum ma gandesc cum sa dau viata fiintei din mine, ce iti voi spune atunci cand te voi vedea, cum mai voi comporta, cum te voi privi, cum voi evita sa ma inec in lacrimile care mi-au purtat dorul de atata amar de vreme. Ca veni vorba de lacrimi, ei bine, nu mai stiu demult sa plang! Nu mai stiu sa visez, nu mai stiu sa privesc decat in jos, in marea majoritatea a timpul, iar uneori catre infinit si sa ma intreb "de ce?" Si totusi, am intelepciunea de a-mi raspunde... Am gasit in mine o farama de putere, o dorinta infinta de a nu renunta! Scopul meu nu este sa nu renunt, ci sa continui. Daca as renunta la tine, as renunta si la mine, as renunta sa mai tin ochii deschisi, mi-as refuza lumina, caldura, zambetul, privirea. As refuza sa imi alimentez viata cu acele vicii care m-au purtat pana acum pe un taram de neinlocuit! Da. Inca mai port o bunatate in suflet, inca mai am incredere in credinta mea, inca mai sper ca voi simti caldura cea adevarata, iar toate acestea vor fi doar cu tine tine!
Uneori simt ca zborul, dar zborul acesta al meu este purtat de niste aripi frante, semi-incalzite, semi-incordate, aripi care imi dau mereu senzatia ca se vor frange si mai voi prabusi in neant, dar...doar credinta ma poarta acolo sus. Imi aduc aminte -ceea ce defapt este o traire zilnica- cum fiecare zbor imi este insotit de o frica puternica! Simt in mine mereu teama de a nu intra in furtuna, de a nu cadea in gol, dar cea mai mare teama este legata de faptul ca nu imi voi mai putea continua zborul catre tine! :( Nu as vrea sa ma gandesc ce s-ar intampla in acel moment. Nu vreau sa cred ca poate fi adevarat. Il refuz si il neg in totalitate!
Imaginatia imi fuge peste toate coclaurile, alearga in nestire, de parca ar fi pe un camp cu flori, purtat de o adiere miseleasca, unde vantul s-a intovarasit cu lumina si caldura soarelui, pentru a ma rapune. Ma astern pe covorul moale si proaspat, al unei ierbi dese si primitoare, imi inalt privirea spre inaltul cerului, iar cu un zambet in coltul gurii, oftez, tragand aer in piept, un aer tare, dar binefacator, un aer dogmatic, nesaturat. Simt in mine dorul unei lacrimi lenese, cazute pe obrazu-mi uscat de trecerea vremii, a vremurilor, imi imaginez cum ar fi daca...
- Cum ar fi daca ai fi acum, aici, langa mine si ne-am prinde intr-o hora sau un dans nebunesc, o nebunie fireasca, nascuta din puterea prezentei celuilalt?
- Cum ar fi daca te-as putea strange atat de tare in brate, incat sa iti simt fiecare bataie a inimii, sa iti simt respiratia angelica, presarata peste urechea mea, peste sufletul meu?
- Cum ar fi daca ti-as mangaia si ti-as saruta fiecare particica a corpului, astfel incat sa te topesti, dand frau liber simturilor scaldate in fel si fel de desfatari, iar odata cu tine sa ma topesc si eu? - - Cum ar fi daca fiecare privire a ta mi-ar strafulgera fiecare ungher al inimii mele presarate de atata necunoastere?
- Cum ar fi daca, auzul vocii tale divine ar fi singura si cea mai placuta melodie pe care sa o pot asculta?
- Cum ar fi daca...as simti dorinta de a nu te mai dori? Probabil as fi tentat sa spun, sa ma mint ca nu am nevoie de iubire sau de iubirea ta.
Ma simt ca un neghiob, purtat in adancuri, intr-un abis inimaginabil, o lume demonica din care nu pot scapa. Vreau sa plang, dar nu pot decat sa ma plang. Vreau sa vars o lacrima de dor adevarat, dar am uitat cum sa fac asta. Vreau sa nu mai suspin si sa incep sa respir normal, fara a avea nevoie de niste aparate fictive care sa ma tina in viata. Vreau sa pasesc catre culmile cele mai inalte, sa strabat fiecare colt al vietii, purtat de o incredere oarba, de viziuni, de aerul unei victorii incontestabile. Vreau sa fiu eu insumi si sa nu ma mai prefac, doar de dragul de a face pe plac cuiva, in dorinta mea nesabuita de a patrunde in acea fiinta. Vreau sa te am!
Am nevoie de tine! Am nevoie de blandetea ta, cu care sa ma mangai cand merit sau sa ma certi, atunci cand gresesc. Am nevoie de privirea ta angelica, sa am mereu si mereu, la infinit, un motiv de a ma scalda in minunatia ochilor tai. Am nevoie de zambetul tau incomensurabil, care sa ma ghideze catre lumina ce nu o pot gasi de unul singur. Am nevoie de credinta ta nemarginita, pentru ca doar asa, pot continua si eu sa cred in mine, in tine, in noi. Am nevoia de fiinta ta, cu care sa pot impartasi bucuriile si tristetile; cu care sa imi masor reusitele si dorintele pentru mai mult. Am nevoie de spiritul tau, sa imi lumineze nebuloasa in care ma aflu. Am nevoie de trupul tau, acel templu care sa fie doar al meu, sa il pot diviniza, sa il pot strange in brate, sa il pot saruta, sa ii pot simti caldura, parfumul, splendoarea. Am nevoie de tine, ca sa imi transform iuziile in realitate, sa nu mai alerg dupa dulci himere, sa nu ma mai pacalesc cu nimicrui, sa nu mai sper in dezamagiri, sa nu mai simt nevoia de a-mi dori suflete inexistente. Am nevoie de realitate! Am nevoie de tine, sa simti nevoia de mine, tu, suflete pereche!
"Acum te caut, la intamplare, oare cand te voi gasi? Suflet pereche, numai tu ma poti iubi!!!"
P.S. Probabil sunt un visator, un romantic incurabil, un nebun descendent al timpurilor demult apuse, dar eu inca cred si voi crede pentru totdeauna in tine!!! Nu am nevoie de altii care sa imi spuna sa ma trezesc, pentru ca stiu ca sunt treaz, cat se poate de treaz si mai stiu ca intr-o buna zi te voi gasi! Nu trebuie decat sa faci si tu primul pas: sa te lasi gasita...,iubire! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu