Cine sunt eu?

Fac ce fac si poposesc aici, in preajma singurului "amic" ce ma primeste, ma asculta si ma lasa sa ma descarc; pacat ca nu ma intelege si nu imi poate oferi ceea ce am nevoie... Nu cred ca sunt un blog-addict, ptr ca nu scriu chiar asa de des, dar ma intreb daca acest blog ma face sa...ma transform intr-un anti-social. Nimic nu este imposibil...

Nevoia mea de a blog-ui se datoreaza unei cauze putin elucidate de catre mine. Stiu! Imi place sa scriu, imi place sa ma transform intr-un model pentru mine insumi, imi place sa imi pui ideile, gandurile, sentimentele pe aceste pagini, dar ce nu imi place este ca...blogul nu este o fiinta reala, o fiinta care sa imi raspunda nevoilor, o fiinta care sa ma imbratiseze sau sa ma pocneasca, atunci cand este cazul. Poate daca nu ar fi fost pasiunea pentru scris, probabil nici nu ar fi existat acest "univers" in care imi trasez ideile, una dupa alta... Observ in randurile aruncate mai sus, cam multe propozitii cu tenta negativista, de parca as incerca sa ma auto-conving de inexistenta unor trairi reziduale, care dau nastere unui puls slab si nevolnic.

Cine sunt eu defapt? Cred ca de multe ori mi-am pus intrebarea, dar de putine ori am avut curajul sa privesc adevaratul raspuns, in ochi, sa il iau de coarne si sa il arunc cat-colo, astfel incat sa nu mai dau de el niciodata! Cine sunt?! Sunt un suflet inchistat, in cautarea linistii, sunt un spatiu inchis, care necesita improspatarea zilnica, sunt un refugiu subred al propriului eu... In mod normal as da drept raspunsuri, ideilor de mai sus, o acuta nevoie de cineva care sa imi arate ce este linistea, care sa imi deschida fereastra sufletului, pentru a intra inlauntrul meu aerul proaspat, atat de necesar daruirii unui confort impermeabil si care sa...pironeasca stalpii atat de trebuinciosi sustinerii idealului creativ.

Eu sunt...doua persoane: o persoana cu o fire puternica si o persoana cu o fire slaba! Sunt puternic atunci cand vad in ceilalti puterea de a vedea, a simti si a trai pozitivismul, puterea de a da viata unui trib prosocial si puterea de a dainui in libertare, fara bariere de simtiri impiedicate ale geniilor centrifuge. Imi place sa fiu puternic si sunt puternic atunci cand sunt stapan pe mine, cand vad in jurul meu oameni care ma apreciaza si care imi daruiesc acea capacitate creatoare de autosinteza cu privire la insolubilitatea a ceea ce suntem. Sunt puternic atunci cand sunt documentat, cu privire la orice lucru mai mare sau mai mic, pe care il intrepatrud, sunt puternic atunci cand vad in ochii celui de langa mine puterea si increderea pe care o are si pe care mi-o acorda, fara a clipi. Slabiciunea mea, de cele mai multe ori, survine ca urmare a...incapacitatii mele de a nastere credibilitatii in eul propriu.. Ego-ul meu este aproape invizibil sau ascuns la fundul butoiului, asa ca oricat as incerca sa dau de el, nu il voi gasi, pentru ca nu ma voi stradui indeajuns! Uneori mi-e teama sa spun ceea ce simt, iar asta ma duce la pieire. De multe ori, am pierdut multe lucruri, tocmai din cauza curajului care...nu as putea spune ca imi lipseste, dar poate ca caracteristicile zodiei mele, imi pun in balanta calitatea de om, asa ca de multe ori ezit, iar daca ezit, pierd! Cand fac referire la aceasta calitate de a fi om, nu fac "apel" la caracterul meu, pentru ca stiu ca am un caracter frumos, onorabil (nu vreau sa par lipsit de modestie, dar de ce sa nu recunosc?!), ci acea calitate de a fi om este data de...totalitatea deciziilor, a faptelor si actiunilor care ma propulseaza spre inaltele culmi!

Imi doresc sa fiu cinstit, imi doresc sa ajut, imi doresc sa progresez, imi doresc sa fiu un model pentru cei din urma, dar cel mai mult imi doresc sa resusesc sa pun in balanta tot ceea ce fac, astfel incat echilibrul sa isi pastreze locusorul lui. Uneori tin in mine doze de nebunie si apoi le scot atunci cand...mi-e lumea mai draga, alteori sunt atat de precaut si temator, iar acestea ies la suprafata, iarasi nu e bine... Am numai de pierdut!

De ce anume si de ce mi-e teama? Mi-e teama de esec. Dar cui nu-i este? Mi-e teama sa nu ajung la fundul sacului si sa constat ca acesta lipseste, mi-e teama sa nu spun lucruri "trasnite" care sa ii indeparteze pe cei dragi mie; mi-e teama de singuratate! Temeri avem cu totii. Unele sunt mai mari, altele sunt mai mici, dar ele exista in inimile noastre, ale fiecaruia dintre noi, dar...depinde cum le infruntam, ce facem si cat de mult ne dorim sa le depasim. Hmmm... Nu ma consider atat de slab incat sa nu am curajul sa imi infrunt temerile. Sunt inca tanar, in puteri, nevoia de cunoastere, de dezvoltare, de cucerire a imposbilului sunt din ce in ce mai mari, iar ceea ce ma motiveaza dorinta de a-mi demonstra ca pot!

La capitolul temeri as putea enumera si...teama de a-mi exprima sentimentele, fiintei pe care o indragesc enorm, tocmai din cauza primirii unui raspuns negativ, un raspuns nedorit, un raspuns care m-ar face sa ma intreb iar si iar si iar: de ce? Oare unde gresesc? Teama de a nu suferi, din noi, ma indeamna la retineri, dar cu 2-3 palme se rezolva! :P Hmmm... Sa fie dorinta mea, de iubi, atat de mare, incat sa imi acord inca o sansa? Tot timpul am aspirat la lucruri de valoare, dar atunci cand le descopar, atunci cand mai am putin si pun mana pe ele, mi se face pielea de gaina si nu imi vine sa cred ca am ajuns atat de aproape, iar asta...le face sa se departeze de mine. Pas cu pas, ar trebui sa reinvat viata si sa imi reeduc fiinta. Lucrurile mari se obtin facand pasi mici, cu chibzuinta, cu incredere si cu o doza de nebunie!

Nu sunt un incapabil transparent al acestei lumi! Sunt doar un luptator fricos, care are nevoie de un partener de lupta, pentru a razbi si pentru a-si insusi dreptul si credinta victoriei.

"Drumul de o mie de mile incepe cu primul pas" - proverb chinezesc.
Primul pas l-am facut: m-am nascut! Urmeaza urmatorul, apoi urmatorul, apoi urmatorul, pana ajung, in cele din urma, la destinatie... Destinatia mea este multumirea sufleteasca! Eu sunt un omulet construit din sentimente, un omulet cu o nevoie si o daruire de afectivitate infinte. Pana acum, afectiviatea a ramas undeva acolo jos; nici nu a fost primita, nici impartasita. Pacat! Nu ca nu as merita sau nu as fi in stare de a darui sau primi, doar ca nu am primit semnalele pozitive care sa ma incerce cu energia si dorinta de a ma transforma in ceea ce sunt defapt! Inceputurile mele au fost scrise, traierile parcurse, sunt si ele mentionate undeva, in amintirile mele, dar ceea ce conteaza cu adevarat si anume prezentul, este...afundat in ceata si presarat cu un intuneric avid de presararea unei goliciuni amarate.

Eu sunt ceea ce sunt, dar ceea ce sunt nu ma defineste! Tot timpul pot fi mai bun si sunt! Tot timpul pot aspira la mai mult si...chiar pot! Tot timpul ma pot redefini, printr-o singura definitie simplista: eu sunt ceea ce imi doresc sa fiu!!! Nimeni altcineva, decat mine, nu ma poate face sa fiu omul care imi doresc sa fiu...