Pribegind printre miile de ganduri, am ajuns, la fel de pribeag, sa ma devalorizez in fata propriilor mele viziuni despre ceea ce ar fi trebuit sa insemn eu, pentru mine, in contextul in care eul ar fi avut o oarecare prioritate in viata asta de tot rahatul. Consecintele de a nu fi eu, in deplinatatea fortelor atribuite de puterea de a ma pune in valoare, stau la baza neconcordantei dintre a fi, a putea, a face. Reusesc zi de zi sa ma ascund, ba chiar sa ma pierd printre idealurile care nu au nici o legatura cu mine sau printre dorintele altora de a-mi pune in carca o asemuire ireala, departe de propriile-mi realitati.. De multe ori trag mult prea multe concluzii, dar la fel, de multe ori, aceste multe concluzii nu sunt decat parte din una singura: timpul fuge! Timpul fuge si ma lasa in urma, ma lasa sa ma pregatesc pentru ceea ce in mod normal nu ar trebui sa imi impuna o pregatire, dar o fac din lipsa de alternative, iar uneori o fac in asa fel incat, tot ceea ce am facut pana in acele momente nu mai conteaza!!! Asta ma seaca enorm: ca timpul fuge si nu-mi spune.
In noptile in care cerseam iubirea cuiva, pierdem timpul; in zilele in care munceam pe rupte ca sa imi ating suprematia, pierdeam timpul; in perioadele in care indrazneam sa visez la mojicile ireale, pierdeam timpul! Imi dau seama ca pana acum am pierdut foarte mult timp, incercand aceleasi erori, care in mintea mea aveau sa dea alte rezultate, dar uite ca nu e asa. Chiar nu e deloc asa! Aceiasi pasi, aceleasi greseli, aceleasi raspunsuri. Si atunci ma intreb: oare de ce mai sper, cand stiu ca rezultatul este acelasi sau exista probabilitatea de a fi acelasi, ca si pana acum? Un posibil raspuns ar fi urmatorul: imaginea de final cu care pornim la drum, ne va insoti tot acel drum, pana in punctul in care finalul asteptat va avea aceeasi greutate cu finalul ce urmeaza a fi trait, Pe scurt, daca ma astept ca oaia alba sa fie neagra, in final, apoi atunci, dara pic de indoiala, oaia alba o voi vedea neagra.
Timpul pierdut, zi de zi, ma duce undeva departe, foarte departe de mine insumi; ma duce catre un final care nu mai poate fi schimbat, un final, cu o carare presarata de regrete si cu o fereastra incetosata si fara sens, care se pierde si ea in neant, de parca nu ar fi existat.
As vrea ca uneori sa am cu cine sa vorbesc, sa am cu cine schimba o idee, as vrea sa pot fi serios, din cand in cand si sa ma plang, fara sa fiu condamnat sau judecat grosolaneste; as vrea sa vad si sa simt sentimente si nu ironie sau sarcasm. As vrea si eu sa ma pot dedica trup si suflet, cuiva care sa merite acest lucru, dar nu prea am cui! Am incercat sa ma dedic mie, dar nu sunt multumit, nu sunt satisfacut de statutul de egocentric infatuat. Nu-mi sta in fire sa-mi pun propria persoana pe primul plan. Vreau sa simt, sa arat ce simt, fara sa fiu catalogat drept ceva ce stiu ca nu sunt! (si o stiu si ceilalti, dar se comporta ca niste idioti fara scrupule). De multe ori am nevoie de un sfat, de un cuvant cald, de o palma peste umar, dar atunci cand am nevoie de acestea, primesc in dar niste cuvinte atat de..."dragi", incat ma enervez si mai tare! Am constatat cu dezamagire ca in ultima vreme am cat evitat lumea. Nu pot sa zic ca sunt un anti-social, dar sunt putini, extrem de putini aceia care imi sunt pe plac!De multe ori faceam o corelatie intre eul ideal, iubirea erotica si prietenia bazata pe chimie. Cand zic "chimie" nu ma refer la atractia de natura sexuala, ci la atractia relationala, sociala. Spre exemplu, nu imi plac oamenii care nu zambesc sau o fac destul de rar; ii detest si intr-un fel, mi-e mila de ei si de viata lor trista! Si asa am destul pe cap. De ce sa mai stau in preajma unuia care mai are putin si isi pune latul la gat?
Tot aud cuvinte sau fraze care se "leaga" de iubire. In mare, sunt cuvinte aruncate la intamplare, care nu au nici o legatura cu sentimentul acesta! Omul nu prea stie sa faca legatura intre un cuvant si sentimentul care provoaca si/sau sustine acel cuvant. Omul e un papagal fara creer care invata cuvintele (pe unele le invata, fara sa stie si de insemnatatea lor) si le scuipa pe ici-colo, ca sa atraga atentie, cum ca ar fi un mare shmen in viata si nu mai e nimeni ca el. Toti acesti papagali se dau interesanti, dar e vai si-amar de ei! Sunt niste copii care nu stiu ce vor, dar vorbesc si ei ca sa nu taca. Aud cuvinte precum "te iubesc" sau "moah, draga, scumpa, etc (intre pitipoance)", acronime:"bff", cand defapt, aceste cuvinte sunt lipsite de valoarea lor reala!
Mda... Macar stiu ca tu, dragul si simpaticul meu blog, nu ma vei lasa la greu! :P Nu ai multe de oferit, dar spui exact ce trebuie, cand trebuie.
As mai fi vrut sa arunc cateva cuvinte, pe ici-colo, dar simt ca am nevoie de aer si voi iesi la alergat! :X Momentan, alergatul si kidz-ii sunt singurele lucruri care ma fac sa ma simt bine. Ma mentin in viata! :P Pff... Ce trist! Acum imi dau seama cat de goala este viata mea! :| Sa ajung in asa hal, incat sa nu am absolut pe nimeni! Oameni exista, amici exista, dar prieteni nu prea, o fiinta caruia sa ii dau toata fiinta mea, nici atat! :(
Doamne, ce trist!!! Ce am ajuns?! Trebuie sa intru in service cat mai repede, sa vad de ce reparatii am nevoie! :)) Asa ceva nu se mai poate!!! Eu rad, dar nu e rasul meu. Trebuie sa fac ceva, dar de unde sa incep? Ce sa fac???
sâmbătă, 6 august 2011
luni, 1 august 2011
Tu, eu, noi...
Treceam prin gandurile-mi negre, rapuse de al tau fior,
Si prada ma lasam durerii, scaldat fiind de al tau dor..
Treceam prin roua diminetii, pe drumul catre a ta fiinta,
Spre lumea care ma apasa, purtata iar, fara credinta,
Treceam, uitandu-ma in zare, adulmecand minunea vietii
Asa cum zarea cea albastra, da o noua fata, diminetii.
Pios ma scald in ochii tai, pios tresar, suspin, dispar
Mi-astern un colt de tanguire, la poalele strainului hotar!
Ma rog de roua diminetii, sa nu mai planga, ca ma doare,
Ma rog, ca lacrima ei dulce, sa-ti poarte chipul sus, in zare,
Sa-si cante, cum o sti, iubirea, sa-si poarta recea nefiinta,
Catre un zbor spre infinit si sa imi curme suferinta.
Acum ma nasc, acum dispar, acum respir, acum tresar,
Acum imi pierd privirea-n tine, spre recele apus hotar
Iar toate inimile mele, curmate-au fost si 'nca mai sunt;
Sa nu fii tu, a mea minune, menirea mea pe-acest pamant?!
Si prada ma lasam durerii, scaldat fiind de al tau dor..
Treceam prin roua diminetii, pe drumul catre a ta fiinta,
Spre lumea care ma apasa, purtata iar, fara credinta,
Treceam, uitandu-ma in zare, adulmecand minunea vietii
Asa cum zarea cea albastra, da o noua fata, diminetii.
Pios ma scald in ochii tai, pios tresar, suspin, dispar
Mi-astern un colt de tanguire, la poalele strainului hotar!
Ma rog de roua diminetii, sa nu mai planga, ca ma doare,
Ma rog, ca lacrima ei dulce, sa-ti poarte chipul sus, in zare,
Sa-si cante, cum o sti, iubirea, sa-si poarta recea nefiinta,
Catre un zbor spre infinit si sa imi curme suferinta.
Acum ma nasc, acum dispar, acum respir, acum tresar,
Acum imi pierd privirea-n tine, spre recele apus hotar
Iar toate inimile mele, curmate-au fost si 'nca mai sunt;
Sa nu fii tu, a mea minune, menirea mea pe-acest pamant?!
joi, 28 iulie 2011
A fucking love!
Iti amintesti de mine? Stateam in fata ta, te sorbeam din privire, lasand loc unei imaginatii "romanticoase", iti admiram tainele ancestrale care ma faceau sa ma scufund in nemurire, stateam si imi amageam fiinta ca tu ai putea fi viata, lumina, splendoarea. Iti amintesti cand ma strecuram, printre gunoaie, pentru a-mi face loc in privirea ta? Cand vremurile acelea plapande erau trupul si sufletul intruchiparii tale, vremuri in care singura magie de pe acest pamant...ai fost TU!
Mi-ar fi placut ca macar o clipa din viata ta, sa intorci capul spre mine, sa ma mangai cu degetele tale catifelitate, sa ma atingi cu splendoarea divinitatii care ti-a fost data, sa-ti plimbi minunile suave, peste al meu chip necioplit si presarat de amintirile trecutului intunecat, sa ma privesti adanc in ochi si sa vezi cadoul meu pentru tine: acel mic ocean sihastru, inhaitat cu dorintele arzatoare, pasiunile crescande si salbaticia amazoniana, care sa jertfeasca fiinta si chipul angelic, pentru iubire! Mi-ar fi placut ca ale tale lacrimi sa poposeasca pe buzele mele rancede si seci, sa imi renasca spirtualitatea, credinta si curajul, sa ma nasc, sa pier si apoi sa renasc in bratele tale arhanghelice, ori de cate ori aveai sa imi acorzi aceasta sansa. Privirea ta cea dulce, zambetul tau divin, buzele tale suave, senzuale ar fi putut sa ma calauzeasca prin tunelul demonic, catre acea liminita de la capatul sau.
Oare tu stii ca noptile mele erau scufundate in chinuri desarte, in care mos Ene facea alianta cu nesuferitul de Cupidon si tot ce vedeam, simteam si doream in acele momente era imaginea ta, fiinta ta, simtirea ta in bratele mele presarate de neputiinta, deznadejde si fiori?! Probabil nu stii, pentru ca nu ti-am spus-o niciodata, iar la fel de bine nu o vei sti niciodata, pentru ca tu nu mai esti! Tu nu mai esti si nici nu cred ca ai existat vreodata. Nu esti o plasmuire a imaginatiei mele, asa cum ar zice unii! Nu! Ba mai mult, esti cat se poate de reala, esti cat se poate de umana, esti cat se poate de duala, pentru ca reprezinti atat divinitatea, cat si demonismul.
Lacrimile durerii se frang neputincioase, pe taramul intunecat al acestei legendare farame de pamant, pe aceasta insula pustie care ma framanta mai ceva ca un cosmar. Tu esti un cosmar viu si totusi, esti cosmarul la care nu pot sa renunt! Simt cuvintele cum se bat cap in cap, in mintea mea, simt ca se chinuie sa formeze o aversiune, ca replica la politica asupritoare lansata de slugile nemiloase ale iubirii, iubire care este o durere insuportabila si dezirabila, in acelasi timp; este un chin, dar si alinare, tristete si bucurie, deznadejde si speranta, intuneric si lumina, moarte si viata. Cale de mijloc nu exista si nici nu cred ca va exista vreodata! Intotdeauna ne vom scalda in extreme, dar in acelasi timp vom fi si la mijloc. Ciudat!
Vreau sa nu mor, cat timp mai sunt in viata! Vreau sa ma dedic unei organigrame ascendente, care sa imi ridice spiritul, emotia, placerea, dorinta, catre continuitate. Tu esti, atat timp cat vei exista si desi mereu imi provoci durere in suflet, te voi dori intotdeauna, pentru totdeauna!
Dorintele mele se nasc si mor odata cu tine, pentru ca tu esti si lumina si viata si bucuria si implinirea, iar singurul motiv pentru care ma mai incapatanez sa traiesc, esti... numai TU!!!
Mi-ar fi placut ca macar o clipa din viata ta, sa intorci capul spre mine, sa ma mangai cu degetele tale catifelitate, sa ma atingi cu splendoarea divinitatii care ti-a fost data, sa-ti plimbi minunile suave, peste al meu chip necioplit si presarat de amintirile trecutului intunecat, sa ma privesti adanc in ochi si sa vezi cadoul meu pentru tine: acel mic ocean sihastru, inhaitat cu dorintele arzatoare, pasiunile crescande si salbaticia amazoniana, care sa jertfeasca fiinta si chipul angelic, pentru iubire! Mi-ar fi placut ca ale tale lacrimi sa poposeasca pe buzele mele rancede si seci, sa imi renasca spirtualitatea, credinta si curajul, sa ma nasc, sa pier si apoi sa renasc in bratele tale arhanghelice, ori de cate ori aveai sa imi acorzi aceasta sansa. Privirea ta cea dulce, zambetul tau divin, buzele tale suave, senzuale ar fi putut sa ma calauzeasca prin tunelul demonic, catre acea liminita de la capatul sau.
Oare tu stii ca noptile mele erau scufundate in chinuri desarte, in care mos Ene facea alianta cu nesuferitul de Cupidon si tot ce vedeam, simteam si doream in acele momente era imaginea ta, fiinta ta, simtirea ta in bratele mele presarate de neputiinta, deznadejde si fiori?! Probabil nu stii, pentru ca nu ti-am spus-o niciodata, iar la fel de bine nu o vei sti niciodata, pentru ca tu nu mai esti! Tu nu mai esti si nici nu cred ca ai existat vreodata. Nu esti o plasmuire a imaginatiei mele, asa cum ar zice unii! Nu! Ba mai mult, esti cat se poate de reala, esti cat se poate de umana, esti cat se poate de duala, pentru ca reprezinti atat divinitatea, cat si demonismul.
Lacrimile durerii se frang neputincioase, pe taramul intunecat al acestei legendare farame de pamant, pe aceasta insula pustie care ma framanta mai ceva ca un cosmar. Tu esti un cosmar viu si totusi, esti cosmarul la care nu pot sa renunt! Simt cuvintele cum se bat cap in cap, in mintea mea, simt ca se chinuie sa formeze o aversiune, ca replica la politica asupritoare lansata de slugile nemiloase ale iubirii, iubire care este o durere insuportabila si dezirabila, in acelasi timp; este un chin, dar si alinare, tristete si bucurie, deznadejde si speranta, intuneric si lumina, moarte si viata. Cale de mijloc nu exista si nici nu cred ca va exista vreodata! Intotdeauna ne vom scalda in extreme, dar in acelasi timp vom fi si la mijloc. Ciudat!
Vreau sa nu mor, cat timp mai sunt in viata! Vreau sa ma dedic unei organigrame ascendente, care sa imi ridice spiritul, emotia, placerea, dorinta, catre continuitate. Tu esti, atat timp cat vei exista si desi mereu imi provoci durere in suflet, te voi dori intotdeauna, pentru totdeauna!
Dorintele mele se nasc si mor odata cu tine, pentru ca tu esti si lumina si viata si bucuria si implinirea, iar singurul motiv pentru care ma mai incapatanez sa traiesc, esti... numai TU!!!
Tu ma ridici si ma cobori,
Tu-mi dai viata, ma si omori!
Tu esti o umbra de destin,
O franta aripa celesta
Un chip angelic, scump, divin,
Pierdut mereu pe'un camp ancestru.
De-ar fi sa vii, de-ar fi sa pleci,
De-ar fi sa mai renasti o data,
In gandul meu, un veac petreci
Si inima-mi 'ti voi da-o toata!
Tu-mi dai viata, ma si omori!
Tu esti o umbra de destin,
O franta aripa celesta
Un chip angelic, scump, divin,
Pierdut mereu pe'un camp ancestru.
De-ar fi sa vii, de-ar fi sa pleci,
De-ar fi sa mai renasti o data,
In gandul meu, un veac petreci
Si inima-mi 'ti voi da-o toata!
luni, 25 iulie 2011
Intrebari intrebatoare
Am si uitat care a fost ultima zi in care am postat ceva. Intrebarea este: de ce nu am mai facut-o? Raspunsul vine la fel de prompt: Pentru ca nu a fost sa fie!
Chiar zilele astea aveam in minte cateva subiecte, relativ interesante, pentru cititorii de rand, dar mai ales, pentru bloggerul din mine. Voiam sa instaurez o "dictatura" a cuvintelor tari, care sa starpeasca nelegiurea cuvintelor de rand, aruncate pe ici-colo, doar de dragul de a fi "asezate" cumva.
Voiam sa scriu despre religie vs. stiinta, dar simt ca sunt urmarit de fanaticii religiosi care m-ar strange de gat, pentru ceea ce as avea de zis. Cert este ca opinia trebuie respectata, dar chiar de nu e respectata, ea tot opinie ramane! In viitorul apropiat voi dezvolta si acest subiect (iar intr-o masura, mai mare sau mai mica, tot de la iubire pornesc).
Incet-incet ma scald intr-o "apa" varatica, ca doar e sezonul, apa in care simtul moleselii este cuvantul de ordine: e vacanta, e soare, e mare/munte, e liniste, uneori e prea multa liniste. Linistea asta ma omoara, la fel ca si asteptarea! Am ajuns sa ador forfoteala de peste an, in care studentimea da tonul la viata si ora exacta, in aceasta mica "metropola" a Romaniei (e mult spus metropola, dar suna destul de bine). In momentul de fata, totul imi pare atat de lipsit de sens, atat de indepartat, atat de molatec si simt cum timpul asta se scurge incet de repede. Poate am impresia asta, pentru ca, in momentul de fata, organizarea si concretul lipsesc cu desavarsire din dosarul meu, usor prafuit, aruncat undeva sub patul neintelegerii statutului ce mi se atribuie. Cele aproximativ 30 de grade ma indeamna sa ma scald in noutate, sa imi desavarsesc fiinta lipsita de certitudine, sa ies din amorteala incendiara a nimicului de peste zi si sa ma afund intr-o aventura fara margini a conexiunii dintre ieri, azi si maine. Totusi, ceea ce fac acum este sa imi renasc dorintele de a reveni la un normal, de comun acceptat, printre intelesurile eului. Zi de zi ajung la aceeasi concluzie si anume: totul din jurul meu sucks! Uneori fac atat de multe, imi mentin fiinta vibratoare atat de ocupata, incat nici macar sfetnicul noptii nu ma poate linisti; alteori nu fac mare branza, dar nu pentru ca nu as avea ce face, ci pentru ca ceea ce fac mi se pare extrem de insignifiant si fara rost pentru ceea ce am fost "conceput si programat".
Urmarea inceputului meu este prezentul, urmat de viitor, dar totusi, imi lipseste ceva! Imi lipseste capacitatea de a ma intelege, de a intelege de ce fac ceea ce fac, desi ceea ce fac nu ma multumeste?! E trist sa ajungi la concluzia, ca desi, asa cum am zis mai sus, iti mentii ziua ocupata, facand o groaza de lucruri, iti dai seama ca totusi, nu ai facut nimic! Un vis costa, o imagine care trebuie creeata, costa, o dorinta..., costa si ea, iar toate acestea (plus inca multe altele, care se afla pe langa) au nevoie de constanta si atribuire; au nevoie de clarviziune, de un drum drept, cu optiuni, de o harta pe care sa fie trasate obiectivele, s.a.m.d. Incep sa ma enervez pentru ca fac ceea ce fac, dar nimic din ceea ce fac nu este concret!
In postarea de azi am omis, oarecum, subiectul meu preferat, pentru ca...pe zi ce trece, viziunea mea, in ceea ce o priveste pe EA, devine din ce in ce mai difuza, mai incetosata. Uit cum sunt, uit cum este, uit ce inseamna, uit sentimentul, uit natura ei, uit tot ceea ce tine de ea! :( Uneori, mi-e dor si doare, alteori, doar ma doare, dar nu stiu de ce si mi-e dor, dar nu stiu de cine/ce. Constat ca multi vorbesc in necunostinta de cauza, spun lucruri pe care nu le inteleg sau pe care nu le cred, traiesc asa cum stiu ei, dar macar traiesc, pe cand eu...nu as putea spune ca sunt atoatecunoscator, atoatestiutor, inteleptul inteleptilor, dar nu indraznesc sa traiesc, macar asa, de incercare, desi uneori as vrea, dar nu se vrea de partea cealalta... Ceata, se pare, va continua sa imi fie cea mai buna amica! Asa cum se zice din mosi-stramosi: am ceea ce imi doresc si ceea ptr care "indraznesc" sa lupt. Procentajul dezirabil, atribuit unui anumit obiect, unei anumite stari sau unei anumite fiinte, este cand favorabil, cand nefavorabil; cand pro sau contra. Indecizia este statutul care imi sta scris in frunte...
Chiar zilele astea aveam in minte cateva subiecte, relativ interesante, pentru cititorii de rand, dar mai ales, pentru bloggerul din mine. Voiam sa instaurez o "dictatura" a cuvintelor tari, care sa starpeasca nelegiurea cuvintelor de rand, aruncate pe ici-colo, doar de dragul de a fi "asezate" cumva.
Voiam sa scriu despre religie vs. stiinta, dar simt ca sunt urmarit de fanaticii religiosi care m-ar strange de gat, pentru ceea ce as avea de zis. Cert este ca opinia trebuie respectata, dar chiar de nu e respectata, ea tot opinie ramane! In viitorul apropiat voi dezvolta si acest subiect (iar intr-o masura, mai mare sau mai mica, tot de la iubire pornesc).
Incet-incet ma scald intr-o "apa" varatica, ca doar e sezonul, apa in care simtul moleselii este cuvantul de ordine: e vacanta, e soare, e mare/munte, e liniste, uneori e prea multa liniste. Linistea asta ma omoara, la fel ca si asteptarea! Am ajuns sa ador forfoteala de peste an, in care studentimea da tonul la viata si ora exacta, in aceasta mica "metropola" a Romaniei (e mult spus metropola, dar suna destul de bine). In momentul de fata, totul imi pare atat de lipsit de sens, atat de indepartat, atat de molatec si simt cum timpul asta se scurge incet de repede. Poate am impresia asta, pentru ca, in momentul de fata, organizarea si concretul lipsesc cu desavarsire din dosarul meu, usor prafuit, aruncat undeva sub patul neintelegerii statutului ce mi se atribuie. Cele aproximativ 30 de grade ma indeamna sa ma scald in noutate, sa imi desavarsesc fiinta lipsita de certitudine, sa ies din amorteala incendiara a nimicului de peste zi si sa ma afund intr-o aventura fara margini a conexiunii dintre ieri, azi si maine. Totusi, ceea ce fac acum este sa imi renasc dorintele de a reveni la un normal, de comun acceptat, printre intelesurile eului. Zi de zi ajung la aceeasi concluzie si anume: totul din jurul meu sucks! Uneori fac atat de multe, imi mentin fiinta vibratoare atat de ocupata, incat nici macar sfetnicul noptii nu ma poate linisti; alteori nu fac mare branza, dar nu pentru ca nu as avea ce face, ci pentru ca ceea ce fac mi se pare extrem de insignifiant si fara rost pentru ceea ce am fost "conceput si programat".
Urmarea inceputului meu este prezentul, urmat de viitor, dar totusi, imi lipseste ceva! Imi lipseste capacitatea de a ma intelege, de a intelege de ce fac ceea ce fac, desi ceea ce fac nu ma multumeste?! E trist sa ajungi la concluzia, ca desi, asa cum am zis mai sus, iti mentii ziua ocupata, facand o groaza de lucruri, iti dai seama ca totusi, nu ai facut nimic! Un vis costa, o imagine care trebuie creeata, costa, o dorinta..., costa si ea, iar toate acestea (plus inca multe altele, care se afla pe langa) au nevoie de constanta si atribuire; au nevoie de clarviziune, de un drum drept, cu optiuni, de o harta pe care sa fie trasate obiectivele, s.a.m.d. Incep sa ma enervez pentru ca fac ceea ce fac, dar nimic din ceea ce fac nu este concret!
In postarea de azi am omis, oarecum, subiectul meu preferat, pentru ca...pe zi ce trece, viziunea mea, in ceea ce o priveste pe EA, devine din ce in ce mai difuza, mai incetosata. Uit cum sunt, uit cum este, uit ce inseamna, uit sentimentul, uit natura ei, uit tot ceea ce tine de ea! :( Uneori, mi-e dor si doare, alteori, doar ma doare, dar nu stiu de ce si mi-e dor, dar nu stiu de cine/ce. Constat ca multi vorbesc in necunostinta de cauza, spun lucruri pe care nu le inteleg sau pe care nu le cred, traiesc asa cum stiu ei, dar macar traiesc, pe cand eu...nu as putea spune ca sunt atoatecunoscator, atoatestiutor, inteleptul inteleptilor, dar nu indraznesc sa traiesc, macar asa, de incercare, desi uneori as vrea, dar nu se vrea de partea cealalta... Ceata, se pare, va continua sa imi fie cea mai buna amica! Asa cum se zice din mosi-stramosi: am ceea ce imi doresc si ceea ptr care "indraznesc" sa lupt. Procentajul dezirabil, atribuit unui anumit obiect, unei anumite stari sau unei anumite fiinte, este cand favorabil, cand nefavorabil; cand pro sau contra. Indecizia este statutul care imi sta scris in frunte...
vineri, 10 iunie 2011
Your soulmate...is dead!
Am intrat iarasi intr-o perioada de melancolie (pot sa spun ca e din aia afurisita rau), o stare din care cu greu scap, dar mi-as dori atat de mult s apot evada!
Probabil aceasta stare este indusa de intalnirile frecvente cu frumusetile acestei cetati majestuoase, in care inca mai zabovesc, cautandu-mi linistea. Si totusi, oricat de mult as vrea sa ma plang, sa scriu aici ca mi-e mila de mine si de starea mea, ca toti au parte de acele lucruri frumoase, dar numai eu nu am... Ei bine, nu am sa o fac. NU vreau sa decad iar, in propria-mi stare de nesiguranta! Stiu ca exista multe, multe lucruri pe pamantul acesta, incepand de la fiinta care mi-a captat...fiinta, pana la singurul scop pentru care fac acest lucru. Nu am sa numesc nimic, in postarea de azi. :)
Nu am sa il imit pe Negruzzi, ba din contra am sa zic asa: Daca voi nu va vreti, nici eu nu va mai vreau! :) Mi-ar fi placut sa ma pot intinde aici si acum, pe un rau de regrete, prin care sa ma intreb "de ce?", "de ce nu?", etc.
Iarasi ma simt...pierdut, iar singurul lucru pe care il pot face este sa...alerg! Alerg, pur si simplu, sa imi recastig sanatatea si starea de bine, sa imi regasesc forma de odinioara si sa pot face ceva mai mult decat un singur pas, fara sa gafai. Mi-am facut un porgram de care incerc sa ma tin: o zi alerg, o zi fac exercitii "statice" (abdomene, flotari, genuflexiuni, etc) si recuperare. Imi dau seama ca asa ma simt mult mai bine, decat in fostele mele perioade de "glorie". Macar acum am un scop; stiu ca daca nu e sa fie, apoi nu e! Imi place sa lupt si pot sa lupt, dar trebuie sa stiu concret pentru ce lupt, pentru ca nu vreau sa o fac in van! Sunt multi oameni, in lumea asta, pentru care nu merita sa ridici o mana. Stiu. E oarecum urat ce zic, iar de cele mai multe ori ii ajutam pe ceilalti doar daca sunt in fazele terminale, daca au o suferinta grea sau...daca ne sunt extrem de apropiati. Daca nu simtim ce simte si cel de langa noi, nu ii vom intelege durerea si nici prin cap nu ne-ar trece sa ii sarim in ajutor. Asa e omul. O curva cu doua fetze! Nu spun eu asta... Asta au spus-o multi, de secole. Eu doar am reconfirmat acest statut al omului zilelor noastre (omul zilelor noastre este omul care a existat dintotdeauna). Dar nu e asa din prisma necunostintei de cauza, ci din cauza nesimtirii care il face sa vada orice altceva, dar nu si omenia.
In momentul de fata, daca ar fi sa ma plang nitel (am zis ca nu voi face asta, dar... :D ) simt o amaraciune care ma ghideaza catre nicaieri. Simt acel gol si acea stare de spirit condusa cate un neant ireversibil. De data asta nu ma simt pierdut, ci doar lipsit de oameni. Din pacate, unii nu prea stiu cum si cand sa fie oameni, cum sa vorbeasca, ce sa vorbeasca, cum sa se comporte, samd. Ei doar isi calca pe cadavrul propriei fiinte si copie o statura epigonica pentru a-si confirma statutul de carpe ale societatii. Daca voi nu ma vreti, nici eu nu va mai vreau! Oare de cate ori nu am alergat dupa prieteniile celor de langa noi sau nu am incercat sa cautam o persoana, pentru simple discutii?! Ori de cate ori facem acest lucru, se intampla doua lucruri: cel cu care interactionam fie se plange de tot ceea ce il face sa existe, fie da dovada de un mistocarism incomprehensibil, asa ca...a fost o idee rea sa incercam sa relationam cu el. Pacat. Poate ar fi dus undeva, dar cine stie?! Poate ca e mai bine asa. Poate ca dobitocul de langa noi, are menirea de a fi un dobitoc, pentru tot restul vietii (sau pana in momentul in care isi da seama ca este un dobitoc si chiar face ceva in privinta aceasta, pentru a evita dobitoceala eterna), iar simpla noastra prezenta si interactiune cu domnia sa, il duce pe cele mai inalte culmi ale dobitocismului.
Hmm.. E destul de ciudat, dar mai mult, e un sentiment foarte neplacut sa ajungi in situatia in care sa constati ca singura persoana , in care te poti increde, este..."o foaia de hartie" electronica. Macar stii ca ea va fi acolo, pentru tine, mereu, chiar daca nu iti spune nimic care sa te ajute, sa te imbarbateze, sa iti dea sfaturi, dar este acolo. Trist! Foarte trist! :( Omul de langa noi este un mort viu, lipsit de sentimente, dar presurat, din belsug cu prostie si incompetenta! Acum ma intreb: oare pe cine urasc cel mai mult? Pe cei care se afla in situatia de mai sus sau pe mine? Probabil pe ambele natii, in aceeasi masura.
In concluzie: I need a real friend! Oare cer chiar asa de mult? Am renuntat la a mai cauta o iubita, pentru ca vreau si eu libertate! Vreau sa scap de acea incorsetare, ce ma impingea zi de zi catre visului unei nopti de vara, pe malul marii, in bratele ei, pierdut fiind in privirea si zambetul ei si sa imi doresc atat de mult sa ii simt respiratia calda si bataiele inimii, in momentul in care cele doua jumatati se unesc, intr-una singura. Poate ca dragostea nu este chiar atat de frumoasa pe cat o credeam, atat de inocenta si plina de viata, cum o stiam. Poate ca definitia ei, in mintea mea, avea un alt rol, un alt inteles, decat cea care o caracterizeaza, in mod normal. Poate ca eu...am inteles totul gresit! :( As vrea sa pot spune ca "mi-e dor si doare", dar de ce sa fac asta? Who cares? Asa ca, "capul sus, baiete si privirea-nainte!"
Probabil aceasta stare este indusa de intalnirile frecvente cu frumusetile acestei cetati majestuoase, in care inca mai zabovesc, cautandu-mi linistea. Si totusi, oricat de mult as vrea sa ma plang, sa scriu aici ca mi-e mila de mine si de starea mea, ca toti au parte de acele lucruri frumoase, dar numai eu nu am... Ei bine, nu am sa o fac. NU vreau sa decad iar, in propria-mi stare de nesiguranta! Stiu ca exista multe, multe lucruri pe pamantul acesta, incepand de la fiinta care mi-a captat...fiinta, pana la singurul scop pentru care fac acest lucru. Nu am sa numesc nimic, in postarea de azi. :)
Nu am sa il imit pe Negruzzi, ba din contra am sa zic asa: Daca voi nu va vreti, nici eu nu va mai vreau! :) Mi-ar fi placut sa ma pot intinde aici si acum, pe un rau de regrete, prin care sa ma intreb "de ce?", "de ce nu?", etc.
Iarasi ma simt...pierdut, iar singurul lucru pe care il pot face este sa...alerg! Alerg, pur si simplu, sa imi recastig sanatatea si starea de bine, sa imi regasesc forma de odinioara si sa pot face ceva mai mult decat un singur pas, fara sa gafai. Mi-am facut un porgram de care incerc sa ma tin: o zi alerg, o zi fac exercitii "statice" (abdomene, flotari, genuflexiuni, etc) si recuperare. Imi dau seama ca asa ma simt mult mai bine, decat in fostele mele perioade de "glorie". Macar acum am un scop; stiu ca daca nu e sa fie, apoi nu e! Imi place sa lupt si pot sa lupt, dar trebuie sa stiu concret pentru ce lupt, pentru ca nu vreau sa o fac in van! Sunt multi oameni, in lumea asta, pentru care nu merita sa ridici o mana. Stiu. E oarecum urat ce zic, iar de cele mai multe ori ii ajutam pe ceilalti doar daca sunt in fazele terminale, daca au o suferinta grea sau...daca ne sunt extrem de apropiati. Daca nu simtim ce simte si cel de langa noi, nu ii vom intelege durerea si nici prin cap nu ne-ar trece sa ii sarim in ajutor. Asa e omul. O curva cu doua fetze! Nu spun eu asta... Asta au spus-o multi, de secole. Eu doar am reconfirmat acest statut al omului zilelor noastre (omul zilelor noastre este omul care a existat dintotdeauna). Dar nu e asa din prisma necunostintei de cauza, ci din cauza nesimtirii care il face sa vada orice altceva, dar nu si omenia.
In momentul de fata, daca ar fi sa ma plang nitel (am zis ca nu voi face asta, dar... :D ) simt o amaraciune care ma ghideaza catre nicaieri. Simt acel gol si acea stare de spirit condusa cate un neant ireversibil. De data asta nu ma simt pierdut, ci doar lipsit de oameni. Din pacate, unii nu prea stiu cum si cand sa fie oameni, cum sa vorbeasca, ce sa vorbeasca, cum sa se comporte, samd. Ei doar isi calca pe cadavrul propriei fiinte si copie o statura epigonica pentru a-si confirma statutul de carpe ale societatii. Daca voi nu ma vreti, nici eu nu va mai vreau! Oare de cate ori nu am alergat dupa prieteniile celor de langa noi sau nu am incercat sa cautam o persoana, pentru simple discutii?! Ori de cate ori facem acest lucru, se intampla doua lucruri: cel cu care interactionam fie se plange de tot ceea ce il face sa existe, fie da dovada de un mistocarism incomprehensibil, asa ca...a fost o idee rea sa incercam sa relationam cu el. Pacat. Poate ar fi dus undeva, dar cine stie?! Poate ca e mai bine asa. Poate ca dobitocul de langa noi, are menirea de a fi un dobitoc, pentru tot restul vietii (sau pana in momentul in care isi da seama ca este un dobitoc si chiar face ceva in privinta aceasta, pentru a evita dobitoceala eterna), iar simpla noastra prezenta si interactiune cu domnia sa, il duce pe cele mai inalte culmi ale dobitocismului.
Hmm.. E destul de ciudat, dar mai mult, e un sentiment foarte neplacut sa ajungi in situatia in care sa constati ca singura persoana , in care te poti increde, este..."o foaia de hartie" electronica. Macar stii ca ea va fi acolo, pentru tine, mereu, chiar daca nu iti spune nimic care sa te ajute, sa te imbarbateze, sa iti dea sfaturi, dar este acolo. Trist! Foarte trist! :( Omul de langa noi este un mort viu, lipsit de sentimente, dar presurat, din belsug cu prostie si incompetenta! Acum ma intreb: oare pe cine urasc cel mai mult? Pe cei care se afla in situatia de mai sus sau pe mine? Probabil pe ambele natii, in aceeasi masura.
In concluzie: I need a real friend! Oare cer chiar asa de mult? Am renuntat la a mai cauta o iubita, pentru ca vreau si eu libertate! Vreau sa scap de acea incorsetare, ce ma impingea zi de zi catre visului unei nopti de vara, pe malul marii, in bratele ei, pierdut fiind in privirea si zambetul ei si sa imi doresc atat de mult sa ii simt respiratia calda si bataiele inimii, in momentul in care cele doua jumatati se unesc, intr-una singura. Poate ca dragostea nu este chiar atat de frumoasa pe cat o credeam, atat de inocenta si plina de viata, cum o stiam. Poate ca definitia ei, in mintea mea, avea un alt rol, un alt inteles, decat cea care o caracterizeaza, in mod normal. Poate ca eu...am inteles totul gresit! :( As vrea sa pot spune ca "mi-e dor si doare", dar de ce sa fac asta? Who cares? Asa ca, "capul sus, baiete si privirea-nainte!"
marți, 7 iunie 2011
Listen to your heart
Listen to your heart...if you have one.
De ce ar trebui sa imi ascult inima, atunci cand ea nu face nimic altceva decat sa ma induca in eroare si sa ma poarte pe taramuri eminesciene sau shakespeariene?! (prefer partea in versuri). Inima asta a mea e cam nasoala; ma invata numai prostii. Evident, prostiile sunt din acelea mai rafinate si cu bun simt, dar atata timp cat sunt iesite din comun, nu au un beneficiu sau un statut credibil.
Acum vreo cateva zile am intalnit o fata frumusica foc, cu parul balai, un inger picat din rai, foc, bla, bla, bla... Nimic nou pana aici. Ciudatenia vine in noaptea care a urmat. Cu acea fata abia daca am schimbat cateva vorbe (din ratiuni profesionale - sa zicem- :D ). Am facut cunostinta, dar fiind absorbit de altele, nu prea am fost atent la numele ei, asa ca, ajuns acasa, ma strofocam sa imi aduc aminte cum o cheama. De ce faceam asta? Nu stiu! Poate si ptr ca era supercute... :-" Eh, in noaptea care a urmat, am visat cum o cheama! se facea ca vine la mine, imi zambeste si imi zice: Buna, numele meu este ..... . Nimic ciudat pana aici. Cand ne-am intalnit, in realitate, ea imi spusese numele ei mic, dar in vis mi-a spus numele si prenumele! :| Asta face ca intamplarea visata sa fie extrem de ciudata. Dimineata cand m-am trezit, am intrat pe facebook si am dat search, de curiozitate si...surpriza: ea era! :D Nu m-a mintit in vis.
Nu e primul vis care ma pune pe ganduri. Au fost altele care m-au frapat si mai mult, dar nu vreau sa le amintesc, ptr ca nu e nimic placut, de care sa vreau sa imi aduc aminte! :(
De ce zic"Listen to your heart"? Oare realitatea rationala este mai...adevarata decat realitatea emotionala? Sau invers? Unii judeca intamplarile cu obiectul acela patrat, de pe umeri, iar altii cu celalalt obiect rosu din "interiorul" corpului. Cei dintai sunt realistii, iar cei amintiti la urma sunt visatorii. Cu totii suntem si realisti, dar si visatori. Dar ideea suprema apartine metodei prin care aplicam, una dintre cele doua "creatii" , scopului nostru! Visul si realitatea coexista, dar unul este mai puternic decat celalalt; unul detine suprematia, iar celalalt este tot timpul in umbra, este sclavul celuilalt. In vis imi vad realitatea, iar in realitate imi pot implini visul! Partea proasta cu visatorii este ca acestia sunt metamorfozati tot timpul, in iluzii si niciodata prezenti in realitate. Ating culmile visarii, dar nu au tupeul sa puna mana pe realitate, asa ca nu vor fi niciodata multumiti de ceea ce li se intampla, ce li se ofera.
Eu sunt...scalvul irealului, sunt un visator. Niciodata nu ma hazardez in lucruri pe care nu le analizez pe deplin, decat foarte, foarte rar. Imi ia foarte mult timp sa ma hotarasc, pana sa pun un echilibru acceptabil, ritmului vietii. Imi ia timp sa ma las prada credintelor unora, dar mai ales credintei mele. Imi ia la fel de mult timp sa imi ofer realitatea de care am nevoie cu adevarat, o realitate care sa ma reprezinte, in ochii mei si nu a celorlalti, pentru ca ceilalti nu sunt "eu". Si totusi, observ cu amaraciune ca stau dupa ceilalti pentru a face ceva cu viata mea! Probabil ca un plan va fi dus la indeplinire si va avea un succes total atunci cand...va fi al tau, pentru ca el reprezinta credinta ta! Planul meu = credinta mea = viata mea.
Am inceput sa dau viata unui alt post, iar in primele randuri mentionam aparitia unei fete. Hmmm... Oare mai este ceva de spus, atunci cand deschid "gura"? :D Tot timpul este vorba de cate o fata. Buba este ca niciodata nu este vorba despre fata potrivita, din varii motive, independente de mine. Eh..., cum ar zice unii: "soarta"! Ma intreb daca sa cred in soarta?! Cine este soarta asta? Care este destinul meu? Cine stie?! Nu cred ca vreau sa aflu. Vreau doar sa imi urmez pasii, prin lumea viselor mele, catre realitatea care sa imi fie calauza, pentru tot restul vietii. Cred, totusi, ca acest destin al meu este scris in stele de catre mine insumi si ca eu dau nastere acestui destin, prin tot ceea ce fac, tot ceea ce gandesc, tot ceea ce simt! Uneori ma simt un invingator, fara rival, alteori ma simt precum cel mai neputincios om de pe pamant (desi nici asta nu stiu. Nu stiu cum se simte cel mai neputincios om de pe pamant! ). Un singur lucru imi doresc de la viata, de la destin: Sa nu-mi iei niciodata dragostea! Fara dragoste nu as putea rezista, nu as putea fi capabil de nimic; m-as topi in ceata abundenta a unui spirit pricajit de dor. De multe ori am nevoie de...mine, sa ma ridice de jos, sa imi ridice capul plecat, sa imi stearga lacrimile neputinei si dorului extrem, sa ma ia pe sus si sa arate indemnul pe care il caut.
Prefer sa iau cate o palma de la toti ceilalti, decat sa iau una de la viata! Viata nu iarta. Viata este prea scurta, iar singura palme pe care o poate da, este sinonima cu...sfarsitul! :( Poate ca nu este sfarsitul unui ciclu, ci doar un sfarsit datator de un nou inceput, dar un sfarsit este intotdeauna dureros, indiferent de natura! Sfarsitul a "ceva" inseamna inceputului unui "altceva", dar aceste "ceva-uri" nu au nici o legatura de rudenie intre ele si tocmai de aceea este dureros.
Sunt sigur ca daca ar citit cineva ce am scris, mi-ar zice ca uneori este bine sa imbratisam acest nou inceput, dar eu spun ca acest nou inceput nu este decat constiinta unui alt sfarsit! Viata este plina de suisuri si coborasuri, dar nu toate au aceeasi intensitate si duritate. Materialul suisurilor si coborasurilor este din ce in ce mai moale si doar cel dintai are puterea reala, de a da o notiune incomparabila stratului de "viata", din care suntem creati! Natura ne invata, dar cele mai valoroase lucruri nu sunt cele deprinse, cat cele "insusite" prin propria sudoare a fruntii, in redarea unei noi identitati reale. Omul realist invata de la altii cum sa traiasca, iar omul visator invata sa descopere cum sa traiasca!
Emotia si ratiunea. Emotia sau Ratiunea? Oare cum este corect? Cele doua exista deopotriva in gandirea noastra, dar nu au ambele loc, incat sa se desfasoare armonios, pentru a creea acel mediu ambiant necesar daruirii unui strop de comfort, credintei. Singura parte credibila poate fi cea relationala, in echilibristica, dar mi-e greu sa cred ca in oricare dintre noi exista un echilibru real, intre cele doua.
Visul este necesar. Realitatea este vitala!
De ce ar trebui sa imi ascult inima, atunci cand ea nu face nimic altceva decat sa ma induca in eroare si sa ma poarte pe taramuri eminesciene sau shakespeariene?! (prefer partea in versuri). Inima asta a mea e cam nasoala; ma invata numai prostii. Evident, prostiile sunt din acelea mai rafinate si cu bun simt, dar atata timp cat sunt iesite din comun, nu au un beneficiu sau un statut credibil.
Acum vreo cateva zile am intalnit o fata frumusica foc, cu parul balai, un inger picat din rai, foc, bla, bla, bla... Nimic nou pana aici. Ciudatenia vine in noaptea care a urmat. Cu acea fata abia daca am schimbat cateva vorbe (din ratiuni profesionale - sa zicem- :D ). Am facut cunostinta, dar fiind absorbit de altele, nu prea am fost atent la numele ei, asa ca, ajuns acasa, ma strofocam sa imi aduc aminte cum o cheama. De ce faceam asta? Nu stiu! Poate si ptr ca era supercute... :-" Eh, in noaptea care a urmat, am visat cum o cheama! se facea ca vine la mine, imi zambeste si imi zice: Buna, numele meu este ..... . Nimic ciudat pana aici. Cand ne-am intalnit, in realitate, ea imi spusese numele ei mic, dar in vis mi-a spus numele si prenumele! :| Asta face ca intamplarea visata sa fie extrem de ciudata. Dimineata cand m-am trezit, am intrat pe facebook si am dat search, de curiozitate si...surpriza: ea era! :D Nu m-a mintit in vis.
Nu e primul vis care ma pune pe ganduri. Au fost altele care m-au frapat si mai mult, dar nu vreau sa le amintesc, ptr ca nu e nimic placut, de care sa vreau sa imi aduc aminte! :(
De ce zic"Listen to your heart"? Oare realitatea rationala este mai...adevarata decat realitatea emotionala? Sau invers? Unii judeca intamplarile cu obiectul acela patrat, de pe umeri, iar altii cu celalalt obiect rosu din "interiorul" corpului. Cei dintai sunt realistii, iar cei amintiti la urma sunt visatorii. Cu totii suntem si realisti, dar si visatori. Dar ideea suprema apartine metodei prin care aplicam, una dintre cele doua "creatii" , scopului nostru! Visul si realitatea coexista, dar unul este mai puternic decat celalalt; unul detine suprematia, iar celalalt este tot timpul in umbra, este sclavul celuilalt. In vis imi vad realitatea, iar in realitate imi pot implini visul! Partea proasta cu visatorii este ca acestia sunt metamorfozati tot timpul, in iluzii si niciodata prezenti in realitate. Ating culmile visarii, dar nu au tupeul sa puna mana pe realitate, asa ca nu vor fi niciodata multumiti de ceea ce li se intampla, ce li se ofera.
Eu sunt...scalvul irealului, sunt un visator. Niciodata nu ma hazardez in lucruri pe care nu le analizez pe deplin, decat foarte, foarte rar. Imi ia foarte mult timp sa ma hotarasc, pana sa pun un echilibru acceptabil, ritmului vietii. Imi ia timp sa ma las prada credintelor unora, dar mai ales credintei mele. Imi ia la fel de mult timp sa imi ofer realitatea de care am nevoie cu adevarat, o realitate care sa ma reprezinte, in ochii mei si nu a celorlalti, pentru ca ceilalti nu sunt "eu". Si totusi, observ cu amaraciune ca stau dupa ceilalti pentru a face ceva cu viata mea! Probabil ca un plan va fi dus la indeplinire si va avea un succes total atunci cand...va fi al tau, pentru ca el reprezinta credinta ta! Planul meu = credinta mea = viata mea.
Am inceput sa dau viata unui alt post, iar in primele randuri mentionam aparitia unei fete. Hmmm... Oare mai este ceva de spus, atunci cand deschid "gura"? :D Tot timpul este vorba de cate o fata. Buba este ca niciodata nu este vorba despre fata potrivita, din varii motive, independente de mine. Eh..., cum ar zice unii: "soarta"! Ma intreb daca sa cred in soarta?! Cine este soarta asta? Care este destinul meu? Cine stie?! Nu cred ca vreau sa aflu. Vreau doar sa imi urmez pasii, prin lumea viselor mele, catre realitatea care sa imi fie calauza, pentru tot restul vietii. Cred, totusi, ca acest destin al meu este scris in stele de catre mine insumi si ca eu dau nastere acestui destin, prin tot ceea ce fac, tot ceea ce gandesc, tot ceea ce simt! Uneori ma simt un invingator, fara rival, alteori ma simt precum cel mai neputincios om de pe pamant (desi nici asta nu stiu. Nu stiu cum se simte cel mai neputincios om de pe pamant! ). Un singur lucru imi doresc de la viata, de la destin: Sa nu-mi iei niciodata dragostea! Fara dragoste nu as putea rezista, nu as putea fi capabil de nimic; m-as topi in ceata abundenta a unui spirit pricajit de dor. De multe ori am nevoie de...mine, sa ma ridice de jos, sa imi ridice capul plecat, sa imi stearga lacrimile neputinei si dorului extrem, sa ma ia pe sus si sa arate indemnul pe care il caut.
Prefer sa iau cate o palma de la toti ceilalti, decat sa iau una de la viata! Viata nu iarta. Viata este prea scurta, iar singura palme pe care o poate da, este sinonima cu...sfarsitul! :( Poate ca nu este sfarsitul unui ciclu, ci doar un sfarsit datator de un nou inceput, dar un sfarsit este intotdeauna dureros, indiferent de natura! Sfarsitul a "ceva" inseamna inceputului unui "altceva", dar aceste "ceva-uri" nu au nici o legatura de rudenie intre ele si tocmai de aceea este dureros.
Sunt sigur ca daca ar citit cineva ce am scris, mi-ar zice ca uneori este bine sa imbratisam acest nou inceput, dar eu spun ca acest nou inceput nu este decat constiinta unui alt sfarsit! Viata este plina de suisuri si coborasuri, dar nu toate au aceeasi intensitate si duritate. Materialul suisurilor si coborasurilor este din ce in ce mai moale si doar cel dintai are puterea reala, de a da o notiune incomparabila stratului de "viata", din care suntem creati! Natura ne invata, dar cele mai valoroase lucruri nu sunt cele deprinse, cat cele "insusite" prin propria sudoare a fruntii, in redarea unei noi identitati reale. Omul realist invata de la altii cum sa traiasca, iar omul visator invata sa descopere cum sa traiasca!
Emotia si ratiunea. Emotia sau Ratiunea? Oare cum este corect? Cele doua exista deopotriva in gandirea noastra, dar nu au ambele loc, incat sa se desfasoare armonios, pentru a creea acel mediu ambiant necesar daruirii unui strop de comfort, credintei. Singura parte credibila poate fi cea relationala, in echilibristica, dar mi-e greu sa cred ca in oricare dintre noi exista un echilibru real, intre cele doua.
Visul este necesar. Realitatea este vitala!
sâmbătă, 4 iunie 2011
Romanii au talent
http://www.220.ro/emisiuni-tv/Care-E-Ultima-Carte-Citita/T8a8dN71Vl/
Romanii sunt ei insisi un izvor nesecat de intelepciune din aia launtrica, nedescoperita si nedeslusita! Mi-am dat seama de acest lucru de ceva vreme, dar acum, cu acel filmulet...ooofff, of. Mai, maaai! :)) Hoo, nene, ca ma spargi cu intrebari din astea! :))
Eu as fi insitat in randul oamenilor culti. Vorba ceea, oamenii cu carte, din licee, facultati si pun pariu ca as fi gasit o sumedenie de analfabeti cu "carte" si o groaza de agramati. Astia care au realizat acele interviuri isi bat joc de oamenii saraci cu duhul, care locuiesc in catune uitate de Dumnezeu. Ar fi bine sa intre in lumea buna, sa vada ca nu e chiar atat de buna pe cat s-ar crede. Eh... Ce stiu eu? Eu nu stiu nimic! :) Adevarul este ca... Mihai Creanga asta a fost un compozitor super, iar Porumbescu un mare, mare scriitor! :)) Saracii, daca ar sti ce ranguri li se atribuie, s-ar rasuci in mormant.
Romanii au un talent nativ, ca oricare alta natie de pe Terra. Ma iau de romani, ptr ca sunt frati d-ai mei si mi-e rusine cu ei, atunci cand ne hotaram sa calarim hotarele. Lumea buna e putina, dar prostia e fara margini! Cateodata stau si ma intreb daca m-am nascut in si din prostie, dar m-am cizelat pe parcurs (pentru ca nu ma consider prost deloc) sau acesta este nivelul mediu al romanului de rand? Cine stie?! La viata mea am intalnit fel si fel de oameni, care mai decare mai indoctrinati, urmarind principii securzate de desteptaciune, dar adaptata dupa credintele lor. Astia da oameni! Omul s-a nascut idiot, dar in cativa ani devine un maestru al stiintei. Omul se dezvolta, isi dezvolta aria cunostintelor propriei fiinte, astfel incat ceea ce mai ramane de descoperit nu este o noua America, nici inventarea unui nou bec, pentru ca treburile astea au fost facute de Columb si Edison, ci trasarea unor noi sarcini de viata! Existenta umane poate fi comuna, intr-un mod unic. Sistemele existente in fiece tara nu fac decat sa ne zbatem si mai mult, fie in anonimat, pana se da stingerea, fie in propria noastra credinta, de a schimba lumea...in bine (evident).
Simplul fapt ca ajungi sa faci o facultate, te poate face sa te simti scula de om si mare savant, inglobat in natia noastra de oameni retardati, dar ceea ce esti inlauntrul tau, ei bine, te ghideaza pentru tot restul vietii! Aroganta te face sa te simti mai destept, desi esti un mare prost Oricine poate observa ca in facultati ajunge orcine, iar mai marii noastri profesori ne arunca un os din ala filosofic, gen: "Aici intra cine vrea, dar ramane cine poate!" :)) Bullshit!!! Cine vrea sa termine facultatea, apoi o termina, dar la ce bun? Sunt multi ciocoi care trec precum gastile prin apa! Nu e deajuns sa termini o facultate, ci sa intelegi si sa te intrebi mereu de ce faci acea facultate! Oare chiar ai intelepciunea necesara de a intelege acest fenomen? Facultatea poate fi o punte, pentru cei care sunt indeajuns de abili de a vedea inceputul cararii pe care au pasit. Pentru restul, facultatea e can-can.
Eu unul nu vad sensul facultatii, in Romania. Nu vad de ce omul nostru s-ar incumeta sa "invete" aici; pur si simplu nu vad rostul! Romania este o tara de rahat, cu conducatori de rahat si cu sustinatori de rahat; niste lingai de prima clasa. Nu cred ca omul cinstit poate reusi aici. Poate ma insel, dar nu cred. NU vad cum! Cei care reusesc sa fuga in afara, sa invete, sunt niste fericiti si ma bucur pentru ei, chiar daca imi este ciuda ca nu am ajuns si eu. Bravo lor! Mi-e mila de mine si de toti cei care au ramas aici. Buba nu este ca traim in Romania, ci simplul fapt ca ne plangem de conditia noastra, iar lasitatea ne impedica sa vedem partea plina a paharului. CAre are estea aceasta? Romania este o tara frumoasa, cu potential turistic, iar dezvoltarea economica poate fi accentuata, astfel incat sa putem concura cu vecinii nostri si ii putem depasi.
Dar...romanii au talent: la furat, la jignit, la mintit, la lenevit, la urat. Mda.. Cata vreme vom fi condusi de incompetenti, ne vom plange de mila ca nu ne-am nascut in America (USA). Atata timp cat esti acolo jos, spui ca vrei sa ajuti, sa schimbi, sa pui treaba in miscare, dar odata ajuns sus, nimic nu te mai intereseaza. Pardon! Doar furatul...
Romanii sunt ei insisi un izvor nesecat de intelepciune din aia launtrica, nedescoperita si nedeslusita! Mi-am dat seama de acest lucru de ceva vreme, dar acum, cu acel filmulet...ooofff, of. Mai, maaai! :)) Hoo, nene, ca ma spargi cu intrebari din astea! :))
Eu as fi insitat in randul oamenilor culti. Vorba ceea, oamenii cu carte, din licee, facultati si pun pariu ca as fi gasit o sumedenie de analfabeti cu "carte" si o groaza de agramati. Astia care au realizat acele interviuri isi bat joc de oamenii saraci cu duhul, care locuiesc in catune uitate de Dumnezeu. Ar fi bine sa intre in lumea buna, sa vada ca nu e chiar atat de buna pe cat s-ar crede. Eh... Ce stiu eu? Eu nu stiu nimic! :) Adevarul este ca... Mihai Creanga asta a fost un compozitor super, iar Porumbescu un mare, mare scriitor! :)) Saracii, daca ar sti ce ranguri li se atribuie, s-ar rasuci in mormant.
Romanii au un talent nativ, ca oricare alta natie de pe Terra. Ma iau de romani, ptr ca sunt frati d-ai mei si mi-e rusine cu ei, atunci cand ne hotaram sa calarim hotarele. Lumea buna e putina, dar prostia e fara margini! Cateodata stau si ma intreb daca m-am nascut in si din prostie, dar m-am cizelat pe parcurs (pentru ca nu ma consider prost deloc) sau acesta este nivelul mediu al romanului de rand? Cine stie?! La viata mea am intalnit fel si fel de oameni, care mai decare mai indoctrinati, urmarind principii securzate de desteptaciune, dar adaptata dupa credintele lor. Astia da oameni! Omul s-a nascut idiot, dar in cativa ani devine un maestru al stiintei. Omul se dezvolta, isi dezvolta aria cunostintelor propriei fiinte, astfel incat ceea ce mai ramane de descoperit nu este o noua America, nici inventarea unui nou bec, pentru ca treburile astea au fost facute de Columb si Edison, ci trasarea unor noi sarcini de viata! Existenta umane poate fi comuna, intr-un mod unic. Sistemele existente in fiece tara nu fac decat sa ne zbatem si mai mult, fie in anonimat, pana se da stingerea, fie in propria noastra credinta, de a schimba lumea...in bine (evident).
Simplul fapt ca ajungi sa faci o facultate, te poate face sa te simti scula de om si mare savant, inglobat in natia noastra de oameni retardati, dar ceea ce esti inlauntrul tau, ei bine, te ghideaza pentru tot restul vietii! Aroganta te face sa te simti mai destept, desi esti un mare prost Oricine poate observa ca in facultati ajunge orcine, iar mai marii noastri profesori ne arunca un os din ala filosofic, gen: "Aici intra cine vrea, dar ramane cine poate!" :)) Bullshit!!! Cine vrea sa termine facultatea, apoi o termina, dar la ce bun? Sunt multi ciocoi care trec precum gastile prin apa! Nu e deajuns sa termini o facultate, ci sa intelegi si sa te intrebi mereu de ce faci acea facultate! Oare chiar ai intelepciunea necesara de a intelege acest fenomen? Facultatea poate fi o punte, pentru cei care sunt indeajuns de abili de a vedea inceputul cararii pe care au pasit. Pentru restul, facultatea e can-can.
Eu unul nu vad sensul facultatii, in Romania. Nu vad de ce omul nostru s-ar incumeta sa "invete" aici; pur si simplu nu vad rostul! Romania este o tara de rahat, cu conducatori de rahat si cu sustinatori de rahat; niste lingai de prima clasa. Nu cred ca omul cinstit poate reusi aici. Poate ma insel, dar nu cred. NU vad cum! Cei care reusesc sa fuga in afara, sa invete, sunt niste fericiti si ma bucur pentru ei, chiar daca imi este ciuda ca nu am ajuns si eu. Bravo lor! Mi-e mila de mine si de toti cei care au ramas aici. Buba nu este ca traim in Romania, ci simplul fapt ca ne plangem de conditia noastra, iar lasitatea ne impedica sa vedem partea plina a paharului. CAre are estea aceasta? Romania este o tara frumoasa, cu potential turistic, iar dezvoltarea economica poate fi accentuata, astfel incat sa putem concura cu vecinii nostri si ii putem depasi.
Dar...romanii au talent: la furat, la jignit, la mintit, la lenevit, la urat. Mda.. Cata vreme vom fi condusi de incompetenti, ne vom plange de mila ca nu ne-am nascut in America (USA). Atata timp cat esti acolo jos, spui ca vrei sa ajuti, sa schimbi, sa pui treaba in miscare, dar odata ajuns sus, nimic nu te mai intereseaza. Pardon! Doar furatul...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)